Prezentare Muzeul National de Istorie a Romaniei:
Instituţia a apărut în 1970, ca cel dintâi muzeu de arheologie şi istorie din ţară; dintâi – nu într-o perspectivă cronologică, ci sub aspectul reprezentativităţii. În consecinţă, aici au fost aduse cele mai faimoase tezaure, în primul rând cele din metal preţios, în singurul loc public unde securitatea şi vizibilitatea puteau fi asigurate în aceeaşi măsură. De asemenea, o mulţime de alte piese de mare valoare arheologică şi istorică au poposit în expoziţiile Muzeului Naţional, pentru a ilustra mileniile de istorie, ori, pentru mai multă acurateţe, istoria de atunci. Cutremurul din 1977 a adus pagube apreciabile clădirii, dar şi unei mici părţi a patrimoniului, aşa încât expoziţia a trebuit schimbată, aproape complet. Această a doua expoziţie permanentă a MNIR era, încă şi mai mult decât prima, expresia voinţei politice a Partidului Comunist, ca urmare a unei mult mai insistente intruziuni ideologice în creaţia muzeografică. Mai mult, o întreagă secţie a expoziţiei – cu mai multe sãli largi – a fost dedicatã „Tovarãşului” (nomine odiosa…), cel care întruchipa, din ce în ce mai exclusiv, Partidul. Anii 80 au fost chiar mai răi, şi nu numai pentru acest muzeu. Majoritatea celor care vor citi aceste rânduri ştiu exact de ce, aşa că, deocamdată, nu vom intra în detalii. Cu din ce în ce mai puţine resurse, în primul rând financiare, expoziţia noastră „îngheţase”, într-un grotesc travesti al idealului. Ceasul ticăia, dar foarte, foarte încet… Anii ’90 au adus Muzeului Naţional o altă istorie, ca şi întregii societăţi româneşti. O schiţă de caracterizare a decadei s-ar putea reduce la doi termeni: schimbare şi confuzie, fiindcă unde se petrec multe schimbări este şi destulă confuzie… Probabil că cea mai semnificativă schimbare s-a produs – aşa cum era şi de aşteptat – în oameni, în oamenii care alcãtuiesc familia „MNIR”. Poate o tresărire de orgoliu, poate o undă de speranţă, poate, pur şi simplu, exploatarea şanselor, au făcut ca pretenţiile de la noi înşine să ia alte dimensiuni. Dacă înainte de 1990 existau numai trei specialişti cu titlul de doctor, în 2005 există peste 20 titluri, la o cifră globală a angajaţilor care nu a crescut, ci din contră. Muzeul s-a deschis către Lume, organizând memorabile expoziţii, la sediul propriu, altundeva în ţară, sau în străinătate. Iată o listă scurtă, şi probabil incompletă:
Instituţia a apărut în 1970, ca cel dintâi muzeu de arheologie şi istorie din ţară; dintâi – nu într-o perspectivă cronologică, ci sub aspectul reprezentativităţii. În consecinţă, aici au fost aduse cele mai faimoase tezaure, în primul rând cele din metal preţios, în singurul loc public unde securitatea şi vizibilitatea puteau fi asigurate în aceeaşi măsură. De asemenea, o mulţime de alte piese de mare valoare arheologică şi istorică au poposit în expoziţiile Muzeului Naţional, pentru a ilustra mileniile de istorie, ori, pentru mai multă acurateţe, istoria de atunci. Cutremurul din 1977 a adus pagube apreciabile clădirii, dar şi unei mici părţi a patrimoniului, aşa încât expoziţia a trebuit schimbată, aproape complet. Această a doua expoziţie permanentă a MNIR era, încă şi mai mult decât prima, expresia voinţei politice a Partidului Comunist, ca urmare a unei mult mai insistente intruziuni ideologice în creaţia muzeografică. Mai mult, o întreagă secţie a expoziţiei – cu mai multe sãli largi – a fost dedicatã „Tovarãşului” (nomine odiosa…), cel care întruchipa, din ce în ce mai exclusiv, Partidul. Anii 80 au fost chiar mai răi, şi nu numai pentru acest muzeu. Majoritatea celor care vor citi aceste rânduri ştiu exact de ce, aşa că, deocamdată, nu vom intra în detalii. Cu din ce în ce mai puţine resurse, în primul rând financiare, expoziţia noastră „îngheţase”, într-un grotesc travesti al idealului. Ceasul ticăia, dar foarte, foarte încet… Anii ’90 au adus Muzeului Naţional o altă istorie, ca şi întregii societăţi româneşti. O schiţă de caracterizare a decadei s-ar putea reduce la doi termeni: schimbare şi confuzie, fiindcă unde se petrec multe schimbări este şi destulă confuzie… Probabil că cea mai semnificativă schimbare s-a produs – aşa cum era şi de aşteptat – în oameni, în oamenii care alcãtuiesc familia „MNIR”. Poate o tresărire de orgoliu, poate o undă de speranţă, poate, pur şi simplu, exploatarea şanselor, au făcut ca pretenţiile de la noi înşine să ia alte dimensiuni. Dacă înainte de 1990 existau numai trei specialişti cu titlul de doctor, în 2005 există peste 20 titluri, la o cifră globală a angajaţilor care nu a crescut, ci din contră. Muzeul s-a deschis către Lume, organizând memorabile expoziţii, la sediul propriu, altundeva în ţară, sau în străinătate. Iată o listă scurtă, şi probabil incompletă:
„Goldhelm, Schwert und Silberschätze. Reichtümer aus 6000 Jahren rumänischer Vergangenhelt”, Frankfurt-Rotterdam, 1994
„I Goti”, Milano, 1994
„Vivre au bord du Danube il y a 6500 ans”, Paris , Orléans, Nemours, 1996-1997
„Rings of passion: Five Emotions inWorld Art”, Atlanta, 1996
„I Daci”, Florenţa, 1997
„Traiano – ai confini dell Impero”, Ancona, 1998-1999
„Gotter und Helden der Bronzezeit. Europa in Zeitalter des Odysseus”, Copenhaga , Bonn , 1998-1999
„Celebrating Wedding – Splendid World of Needle Arts”, Tokio, Osaka, mai-iunie 1999
„The Antique Bronzes in Romania”, Bucureşti, mai-noiembrie 2003
„Şi tu ai fost urmărit!”, itinerant, Romania, Germania, 2003-2004
„Expediţia suedeză în Cipru”, septembrie-decembrie 2005
Am fost gazdele unor manifestări ştiinţifice de prim rang, şi, pentru a rămâne la esenţă, vom aminti aici Congresul Internaţional de Bronzuri Romane, în mai 2003, cu o prezenţă internaţională remarcabilă (din peste 15 ţări), dar şi o participare naţionalã numeroasã şi cu o foarte bunã reprezentare a principalelor instituţii academice şi de cultură. Promitem să revenim… Spre deosebire de modelul occidental, dar în consens cu modelul ţărilor vecine (dar, surpriză, şi cu Japonia), muzeele din România au între atribuţiile lor curente şi cercetarea ştiinţifică, iar, între muzeele de istorie şi arheologie, instituţia noastră şi-a câştigat – prin muncă, nu altfel – poziţia la care era obligată de chiar numele său. Muzeul susţine, cel mai adesea în colaborare cu autorităţile locale, cercetări arheologice în cel puţin 10 situri, an de an, şi a devenit principalul actor al arheologiei preventive, gestionând proiecte de mare anvergură – pentru exactitate, de cea mai mare anvergură, în istoria arheologiei româneşti – precum Alburnus Maior (Roşia Montană) şi Programul Autostrada. Clădirea care adăposteşte muzeul este, ea însăşi, monument istoric, ridicat la sfârşitul veacului XIX, în stil neoclasic, de inspiraţie germană. Structura clădirii a fost serios afectată de cutremurele din 1940 şi 1977, aşa încât procesul de reabilitare a devenit principala preocupare a noastră, în ultimul deceniu. Oportunitatea financiară nu a apărut însă decât în 2002. În septembrie 2002 expoziţia permanentă a Muzeului Naţional de Istorie a fost împachetată, obiectele luând drumul depozitelor (care au luat tot felul de drumuri, prin clădire…). Reabilitarea strucuturii de rezistenţă a început în iarna aceluiaşi an, lucrările fiind executate, până în septembrie 2005, în proporţie de aproximativ 50%. Finalizarea lucrării de reconstrucţie era aşteptată pentru mijlocul anului 2007, termen care nu a putut fi respectat. Desigur, încă de a doua zi a început procesul de reproiectare a expoziţiei permenente, complet diferită ca plan şi concepte. Despre planuri însă nu vom vorbi, fiindcă deocamdată nu sunt istorie. Menţionăm totuşi că, în ciuda dificultăţilor pe care reabilitarea le-a generat, am reuşit să ţinem deschise trei dintre secţiile expoziţiei permanente (Tezaurul Istoric, Lapidarium-ul şi Columna lui Traian, prezentate pe larg de secţiunea „Colecţii” a sitului), iar holul central al muzeului, complet refăcut, este gazda mai multor expoziţii temporare. Aşa încât – vă aşteptăm!
Galerie foto Muzeul National de Istorie a Romaniei:
